Recrutarea în armata română în perioada comunistă era obligatorie pentru majoritatea cetățenilor, cu câteva excepții stabilite prin legislație. Începând cu anul 1947, durata stagiului militar a fost stabilită inițial la 18 luni, dar a fost extinsă ulterior.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, legea din 1947 a stabilit pentru prima dată durata serviciului militar la 18 luni, cu excepția celor încorporați ca grăniceri, jandarmi sau în regimentul de gardă, unde stagiul era de 2 ani. În 1948, noua putere comunistă a extins această durată la 2 ani pentru toate armele, adăugând și perioade de 3 ani în completare, 15 ani în rezervă și 9 ani în miliții.
Citește și: DNA a efectuat percheziții în Constanța într-un caz de fraudă cu NATO
În 1953, serviciul militar activ a fost stabilit la 3 ani pentru militarii în termen, iar în 1955, în contextul solicitărilor sovietice, durata a fost redusă pentru anumite categorii la 2 ani, menținându-se la 3 ani în alte domenii, precum aviația și marină.
După invazia Cehoslovaciei din 1968, în cadrul doctrinei „războiului întregului popor pentru apărarea patriei”, legile din 1972 au impus serviciul militar obligatoriu pentru toți cetățenii, indiferent de sex. Potrivit legii, bărbații puteau fi chemați pentru serviciu între 20 și 50 de ani, iar femeile între 18 și 45 de ani, în condițiile stabilite de lege.
Recrutarea anuală includea stabilirea aptitudinilor și repartizarea pe arme, iar tinerii în vârstă de 19 ani erau în mod obișnuit chemați să îndeplinească stagiul militar. Elevii din ultimul an de liceu puteau fi încorporați chiar dacă nu împliniseră încă vârsta minimă prevăzută.